Povestea unei mașini curajoase


Nu sunt una dintre mașinile legendare cu look și gadgeturi de invidiat din filmele lui James Bond, nici una dintre modelele robotizate din ″Transformers″, ori excepționala K.I.T.T. din serialul de succes al anilor ’80, ″Knight Rider″, poate cea mai faimoasă mașină inteligentă din cinematografie. Nu, nu sunt o mașină din filme celebre și nici nu figurez într-un top al celor mai fiabile mărci de autoturisme, râvnite de toți șoferii pentru siguranță, confort sau viteză. Sunt doar eu, o mașină cât se poate de simplă, fără pretenții și fără speranța de a impresiona pe cineva într-un fel sau altul. Și cu toate astea, am și eu povestea mea, iar dacă îmi permiteți, am să vi-o împărtășesc în cele ce urmează.

Sursă foto: pixabay.com

***

Undeva într-un orășel de provincie, în apropierea unui bloc de apartamente recent construit, cineva tocmai a parcat o mașină nou nouță. De un alb imaculat ce lucește frumos în bătaia soarelui, așteptă parcă stingheră printre alte câteva mașini vecine, destul de puține ca număr. Este o după-amiază însorită de martie, iar mașina cea nouă se visează virând în trombă prin hățișurile unui circuit plin de aventuri și se întreabă cu nerăbdare spre ce fel de obstacole îi va accelera motorul noul său proprietar. Nu a apucat să-l vadă bine în oglinda retrovizoare, dar de vreme ce a ales-o tocmai pe ea, trebuie să fie unul dintre cei mai iscusiți piloți de raliu. Cât despre mașina cea nouă, ați ghicit probabil, chiar eu eram și mă bucuram de primele momente petrecute alături de familia căreia aveam să îi fiu alături.

Și cum tot așteptam eu așa, imaginându-mi verzi și uscate, cu aventuri captivante și curse nebune de mașini, la un moment dat, de la una dintre ferestrele blocului lângă care eram parcată, îmi atrag atenția câteva glasuri. Fereastra este deschisă și, uitându-mă mai bine, reușesc să zăresc ceva ce pare a fi mâna micuță a unui copil ce dă repede la o parte marginea unei perdele subțiri. Apare și chipul copilului și, în ciuda tunsorii „castron″ și a bretonului foarte scurt și cam strâmb, disting chipul oacheș și bucălat al unei fetițe de vreo șase anișori. Veselă și cam zbanghie, arătând spre mine și gesticulând mereu, îi vorbește ceva nedeslușit unei doamne frumoase ce i se alătură numaidecât, urmată fiind de nimeni altul decât șoferul meu ce mă va purta spre cele mai strașnice aventuri. După asemănare deduc că sunt părinții copilei și în același timp realizez că vorbesc despre mine și că de acum mă voi alătura și eu lor. Este prima amintire a viitoarei mele familii, o fereastră ce încadrează ca într-un tablou înrămat siluetele celor trei ființe dragi ce îmi vor face loc în viețile lor, dăruindu-mi un colț de fericire ce am să-l numesc de acum înainte „acasă”.

***

Și vru soarta ca viața alături de familia mea să-mi fie într-adevăr presărată de amintiri uimitoare, cu toate că roțile mele nu aveau să cunoască competiții grele de raliu sau curse palpitante de anduranță. Circuitele în care avea să mă poarte pilotul meu iscusit erau formate preponderent din drumuri către serviciul celor doi soți și înapoi spre casă, deplasări la magazinele din oraș care creșteau ca număr odată cu timpul, vizite la amicii aflați la o depărtare de cel mult câțiva kilometri, iar în cel mai bune cazuri, drumeții spre munte sau litoral, cu prilejul cărora aveam să ascult un repertoriu de cântece haioase pe care fetița cea bucălată ținea cu tot dinadinsul să le repete la nesfârșit. Și totuși, chiar și eu pot povesti cel puțin o întâmplare.

***

Cea pe care o voi povesti a avut loc chiar în vara ce a urmat sosirii mele în sânul familiei. Șoferul meu luase carnetul de curând, dar asta nu l-a împiedicat să propună o călătorie de vreo câteva sute de kilometri, tocmai la mare.

Se gândesc ai mei ce se gândesc, fac planuri, se sfătuiesc și decid plecarea în vacanță. Ba se mai înțeleg și cu alte două familii de vechi prieteni să li se alăture, cea dintâi fiind formată din soț, soție și fetița lor, de aceeași vârstă cu a mea bucălată, iar cealaltă, un cuplu proaspăt căsătorit. După scurte negocieri, prima familie se învoiește ca doamna și fetița să călătorească cu mine și ai mei, iar soțul se va alătura cuplului care va veni cu autoturismul propriu, un autoturism străin roșu, de toată frumusețea, nu tocmai nouț, dar puternic, rapid și uimitor având în vedere faptul că pe atunci era absolut rarisim să vezi așa ceva pe la noi. Parcă îi și văd farurile elegante privindu-mă cu dispreț și ironie, de-mi simțeam parbrizul aburind de ciudă, deși era vară. Mă calmam însă repede și mă veseleam nespus la gândul că în sfârșit pornesc și eu într-o aventură adevărată.

Sursă foto: pixabay.com

Zis și făcut și, cât ai bate din palme, sosește și ziua plecării. Este dimineață, foarte devreme, încă întuneric. Forfotă mare, toată lumea se agită, domnii și doamnele încarcă o droaie de bagaje de mai să ne crape portbagajele, toți sporovăiesc întruna, iar fetițele râd și aleargă de colo-colo, zbierând cât le ține gura. Mai un țipăt de spaimă din partea uneia dintre doamne, care își amintește că a uitat câte ceva, mai o admirație venită din partea domnilor privind colegul de călătorie cel roșu, mai o tânguire smiorcăită din partea fetițelor care mereu vor altceva, dar până la urmă gâlceava se liniștește și călătorii își găsesc loc pe banchetele noastre, fiecare după preferințe, însă în formatul stabilit anterior. În ceea ce mă privește, pe bancheta din spate s-au așezat bucălata, cealaltă fetiță și mama ei, iar în față lângă scaunul șoferului, doamna mea.

Doar șoferii nu au urcat încă, stabilind ultimele detalii legate de traseu. Pe al meu îl aud:

– Eu am să vin așa, mai în ritmul meu, mai șontâc-șontâc. Știi… abia am luat carnetul și nici mașina nu mă duce ca a ta…

Poftim?! Mai să-mi fiarbă carburatorul de ciudă auzindu-l…

– N-ai ce-i face, e de înțeles, zise celălalt șofer. Dar stai liniștit, chiar dacă noi o luăm mai la picior, ne oprim la popasuri pentru pauză și ne ajungeți din urmă.

Roșul parcă-și rânjea din capotă malițios, iar eu tac, îndur și aștept plecarea.

***

Și, în sfârșit, plecarea devine realitate. Nu-mi mai încap de bucurie la gândul ce cursă palpitantă mă așteaptă și cum am să le demonstrez tuturor cât mă poate duce pe mine accelerația. Dar nu apuc să-mi dezmorțesc bine roțile, că-l și văd pe vitezomanul roșu cum demarează grăbit și trece pe lângă noi razant. Îmi sar scântei la bujii de invidie, dar mă liniștesc spunându-mi că nu va trece mult timp și talentatul meu pilot de raliu ne va purta amețitor spre victorie, depășindu-l curând.

Și mă mai entuziasmez eu așa preț de vreo câțiva kilometri, mai visez ce mai visez, dar curând ajung să înțeleg că ar fi cazul să-mi cam dau uitării asemenea așteptări. Se vede treaba că al meu șofer nu are de gând să accelereze, iar cât privește depășirea unei oarecare viteze, nici că se mai poate pune problema de așa ceva. În definitiv, are și dreptate, deoarece răspundem de siguranța tuturor pasagerilor, iar păstrarea unei limite de prudență nu ne dăunează niciunuia dintre noi. Și uite așa, mă calmez, concentrându-mă la drumul pe care îl am de parcurs și ascultându-mi motorul cum îmi sună bucuros.

Toate bune și frumoase, iar prima sută de kilometri trece cât se poate de repede într-o liniște reconfortantă, întreruptă din când în când de câte-o discuție ușoară între cele două doamne. Fetița prietenilor doarme dusă, iar bucălata, aflată în spatele șoferului, și-a lăsat căpșorul sprijinit de geam, și stă cuminte, când moțăind, când urmărind șirul de imagini ce se întrezăresc din mers în lumina timidă a primelor raze ale dimineții.

Dar numai ce răsare soarele, că fetița prietenilor începe să dea semne de nerăbdare. Mai o mutrișoară supărată, mai un oftat, mai întrebarea repetată „cât mai avem?”, iar apoi începe smiorcăiala. Mama ei începe și ea să se îngrijoreze, pesemne așteptându-se la ceea ce avea să urmeze. Doamnele apelează la tot felul de trucuri în speranța de a o liniști. Se recurge la un arsenal întreg de cântece, poezii, ghicitori și fel de fel de jocuri și pare că treaba funcționează. Toți răsuflăm ușurați dar, ca la un semn, bucălata noastră prinde și ea glas și îi spune fetiței:

– Dar, Diana – acesta era numele fetiței -, ai răbdare, că până la mare mai este mult! Mi-a spus mie mama că drumul este chiar mai lung decât drumul până la bunicii mei, care este lung, lung de tot. Trebuie să avem răbdare și să fim cuminți!

Se lasă o clipă de liniște și apoi să te ții… Se pornesc niște urlete, că și de-ar trece un batalion întreg călare pe lângă noi, tot nu le-ar mai putea acoperi. Nimeni nu mai știe ce să facă și ce să-i zică să o liniștească pe fetiță și spre disperarea tuturor, nimic parcă nu mai poate da roade în acest sens. Toți ne panicăm și ne agităm de parcă am fi apucați de rele, iar șoferul dă să apese pe accelerație mai mult ca oricând. Pentru prima oară mi se întâmplă să nu mă mai bucur defel, gonesc cu portierele strâns blocate de teamă și sper să se producă o minune și să scăpăm cu toții teferi.

Și minunea se întâmplă! La nici cinci minute distanță, primul popas se arată înaintea noastră. Vitezomanul roșu era deja parcat, iar ai lui așteptau așezați la o masă de camping, pregătindu-se să servească micul dejun. Dar nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că tocmai ce au ajuns și ei și că abia ce se pregăteau să scoată pe masă mâncarea. Și urmează un sfert de oră de relaxare, toată lumea se simte bine, iar micuțele par să fie amândouă vesele din nou, iar lucrurile să reintre pe făgașul lor normal.

Numai că, revenind noi la drum, realizăm că urmează o porțiune de traseu destul de dificilă. Ne deplasăm printr-o vale străbătută de un râu căruia i-am auzit pe ai mei că îi spun Olt și, în ciuda peisajului mirific, o sumedenie de curbe strânse și periculoase sunt o adevărată provocare și pentru cel mai viguros stomac.

Din fericire, după micul dejun copios, Dianei i se face somn și adoarme, iar călătoria se desfășoară în cea mai desăvârșită liniște. Stânga, dreapta merge drumul, ca într-un leagăn, iar bucălata noastră pare să ațipească și ea, însă parcă nu-i tocmai în apele ei. Puțin cam palidă, dar poate că este de la aerul tare al locului. Și mai parcurgem noi o bună bucată de drum, continuând să virăm când într-o parte, când în cealaltă. Eu înaintez sprintenă și nu mă sinchisesc de tot acest balans, ba dimpotrivă, îmi revin iar în gând imaginile unor curse de raliu. M-am și înfoiat un pic în pene, zărindu-l la un moment dat pe vitezomanul roșu la o ușoară depărtare în fața noastră.

Sursă foto: pixabay.com

Doar că bucuria îmi fu de scurtă durată, că numai ce aud niște zgomote suspecte dinspre bucălată. Îi era rău sărăcuței și, ce să vezi, după câteva clipe, a urmat dezastrul. Covorașele mele noi nouțe, de o curățenie impecabilă, deveneau acoperite cu ceva ce trebuie să fie o urmă dezgustătoare a sendvișului servit la ultimul popas. Nici nu vreau să vă spun mai multe despre asta, dar mai trebuie să știți că nici nu putea fi vorba despre o oprire rapidă, întrucât era linie continuă, de-o parte râul, iar de cealaltă un perete de piatră abrupt. Scoțând tot felul de batiste și șervețele, mamele încearcă disperate să curețe murdăria, iar cum un rău nu vine niciodată singur, Diana se trezește și ea și se pune iar pe un concert groaznic de țipete. Ce să vă mai spun decât că urmează un curat calvar… În tot acest timp, condusă cu iscusință de șoferul meu, îmi continui calmă traseul și de îndată ce văd un prim loc de oprire, tocmai locul următorului popas, respir ușurată alături de ceilalți.

Și mai urmează o pauză, de data aceasta într-o stațiune balneară foarte frumoasă. Priveliștea este superbă și aerul este foarte curat, numai bun pentru toți ai mei care mai aveau puțin și urmau exemplul bucălatei. Curățenie rapidă, retușuri pe ici pe colo, iar după îndreptarea situației covorașelor mele, ne continuăm drumul. Doar ocupanții locurilor vitezomanului roșu, care sigur că și de data acesta ajunsese înaintea noastră, mai doreau să zăbovească la o cafea. Desigur că aveau să ne ajungă din urmă curând.

Pentru că nu vreau să vă agasez cu prea multe detalii, mai vreau doar să vă spun că a urmat o mare parte a drumului în cele mai bune condiții. Nimeni nu s-a mai simțit rău, iar fetele și-au găsit diverse preocupări, Diana uitând cu desăvârșire de plânsete.

Mergem noi așa și uite că ajungem în apropiere unui loc despre care înțeleg că i se spune Capitală, iar la scurt timp după ce trecem și de acesta, șoferul ne anunță că urmează să facem o altă oprire. Este o pensiune cochetă și abia așteptăm să ne relaxăm picioarele și roțile. Doar că aici ne așteaptă o altă surpriză – ia-l pe vitezomanul roșu de unde nu-i… Mai că ajungem să ne facem griji, însă după un timp apare și el. Nu s-a întâmplat nimic, numai că ai lui, chipurile, au zăbovit mai mult la acea cafea.

După popas, mai avem o parte de drum, nu prea mult și toată lumea e bine dispusă. Chiar și vitezomanul roșu pare a fi mai înțelegător, păstrând o scurtă distanță în fața noastră și, uite așa ajungem să facem o ultimă oprire, la doar câțiva kilometri distanță de destinație. Și eu și vitezomanul oprim la popas în același timp, iar șoferul său deschide portiera și iese exclamând:

– Măi prietene, asta numești tu o deplasare șontâc-șontâc?

La care șoferul meu răspunde mirat:

– Păi voi ați lăsat-o mai încet…

– Pe bune?! intervine iar șoferul vitezomanului, spre surprinderea tuturor, și dă explicații despre cum am circulat cu o viteză deloc de neglijat.

Se vede treaba că după cum are să afle și al meu temerar șofer, eu aveam vitezometrul ușor dereglat, indicând o viteză ceva mai mică decât cea reală. Nu știu, probabil că toată visarea asta a mea la viteze de raliu m-a costat această defecțiune și mai că m-aș face roșie de rușine dacă acest lucru ar fi posibil. Odată reparată defecțiunea, va trebui să revin și eu cu anvelopele pe pământ!

Poate că vă așteptați ca istorisirea mea să se încheie aici. Ei bine nu, deoarece nici pe ultima porțiune de drum, lucrurile nu au să devină liniștite.

Noi ne și vedem ajunși la destinație, deoarece mai sunt doar câțiva kilometri și abia așteptăm să zărim primele sclipiri inconfundabile ale mării. Vitezomanul se află în fața noastră și îi urmăresc grația cu care rulează pe șosea, dar pe neașteptate, observ că în zona capotei începe să lase o ușoară dâră de fum. Semnalizează instantaneu și trage pe dreapta. Oprim repede și noi și, în câteva secunde, ambii șoferi aleargă cu câte un extinctor spre motorul său, pregătiți de ce e mai rău.

Din fericire, nu avem parte de vreun incendiu și putem respira ușurați. Cu toate acestea, s-a produs o defecțiune destul de serioasă, iar deplasarea vitezomanului este compromisă. Călătorii privesc deznădăjduiți împrejur, deoarece ne aflăm în zona unui câmp, următoarea localitate aflându-se la o oarecare distanță.

Al meu șofer, parcă îmi ghicește gândul și zice:

– Avem o soluție! Vă putem tracta.

Soluția este repede pusă în aplicare și, șontâc-șontâc, reușim să ajungem la primul service auto, unde defecțiunea vitezomanului este remediată și ne putem continua drumul. Și uite așa, reușim să ajungem într-un final la destinație, datorită unui cârlig auto și unui simplu cablu de tractare, dar mai ales datorită abilității șoferului și a mașinuței albe curajoase.

***

Sursă foto: pixabay.com

Numele meu era RLE, cel puțin așa scria pe plăcuța mea de înmatriculare, și am fost o marcă de mașină cât se poate de răspândită în țara mea. Toată lumea o folosea, iar mașinile de felul meu împânzeau drumurile. Era neobișnuit să zărești un alt model, dar cu trecerea anilor, pe măsură ce numărul mașinilor creștea, lucrurile s-au schimbat, iar cele asemenea mie au devenit tot mai rare.

Cât despre mine, i-am fost alături familiei mele mai bine de douăzeci de ani. I-am însoțit prin bune și rele, prin necazuri și bucurii și am apucat chiar să-mi văd bucălata crescând. Tind să cred că m-au prețuit destul de mult, deoarece m-au păstrat până când aproape că rămăsesem printre ultimele mașini de tipul meu pe străzi. M-au îngrijit atât de bine încât la despărțire, deși nu mai eram la fel de sprintenă ca la început, arătam într-un mare fel. Și uite așa am ajuns și la finalul călătoriei mele, când a venit timpul ca locul meu să fie luat de un model nou, o Dacie Logan nou nouță, așa cum eram și eu cândva, însă de aceeași culoare cu cea a vechiului meu prieten vitezoman.

Evident, este în firea lucrurilor ca viața să-și continue cursul ei, iar eu mai am un ultim curaj, acela de a accepta cu demnitate schimbarea și de a-i dori urmașei mele aceeași cursă plină de bucurii cum a fost și a mea și îi las și câteva sfaturi. Primul: covorașele auto Dacia Logan trebuie menținute mereu curate. Al doilea: să fie prevăzătoare și să se echipeze cu un cârlig de remorcare Dacia Logan. Cine știe, poate că îi va putea veni cândva în ajutor unui prieten aflat la ananghie.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2020, proba 6: Povestea unei mașini curajoase, provocare din partea sponsorului probei, AutoGedal.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s